Impersonalul

DEX: IMPERSONÁL, -Ă, impersonali, -e, adj. Care nu se referă la nicio persoană; fig. lipsit de personalitate. ♦ (Despre verbe, forme și construcții verbale) Care exprimă o acțiune ce nu este atribuită niciunei persoane, care nu are subiect propriu-zis și se întrebuințează numai la persoana a treia singular. – Din fr. impersonnel, lat. impersonalis.

Dulcea și frumoasa limbă română are o calitate extraordinară. În afară de impersonalul direct, recte ăla pe care îl folosim când zicem „plouă”, pen’că nu putem zice „Gigel plouă” sau „tocmai am plouat azi dimineață un pic”, mai are o formă - hai să-i zicem - de „impersonalizare”. Bazată pe pronume nehotărâte, reflexive și dracu’ mai știe cum le zice prin gramatica pe care cândva am studiat-o și am avut grijă s-o uit. N-o fi caracteristică neapărat limbii române, la urma urmelor și engleza are „it”-ul pentru aruncarea în ceață, nebuloasă, gaură neagră, da’ mie-mi place al naibii de tare utilizarea din limba română. Pe ce filon o fi venit (latin, slav, dacic) nu știu și nici n-am de gând să aflu, dar „impersonalizarea” s-a înrădăcinat în limba noastră temeinic, afectând oarecum și spiritualitatea poporului din care, cu mândrie, fac(em) parte. Sau o fi invers, nu știu, o fi un câștig cultural dinspre modul de a gândi spre limbă, se poate și asta. Mi-e frică de o singură chestie, că, odată cu globalizarea, nestemata asta ar putea să dispară, lăsându-ne mai săraci în identitate și fără posibilitatea de a scăpa în modurile uzuale de pisica moartă de gripă aviară, contactată de la câinele vecinului, zoofilu’ naibii.

Deci hai să vedem câteva dintre bijuteriile astea, care nu trebuie să lipsească din vocabularul niciunui om cât de cât deștept și orientat spațio-temporal:

„s-a, a, se”. Utilizări:

• s-a stricat, s-a spart, s-a (se) + ceva dezastruos, a dispărut. „S-a”-ul ăsta dă viață, e crema de pe smântână, e plin de dinamism și spontaneitate. Adică obiectul cu pricina, de la bicicletă la farfurie, însuflețit brusc și dintr-o dată și pornit pe transformări, schimbări și mișcare, ce mai, dezvoltând de-a dreptul o personalitate și o voință proprie, dar, nefiind obișnuit cu greutățile inerente cu care se întâlnesc ființele vii, adaptate de milioane de ani la supraviețuirea într-un univers entropic, deci neștiutor în arta supraviețuirii, își dă duhul (obiectul), eșuând în mod lamentabil să-și atingă scopul. Noi numai treceam pe-acolo și am observat fenomenul: cum farfuria cea naivă sărea de pe masă direct pe gresia din bucătărie, ba chiar am încercat să intervenim, dar se poate demonstra pe baza ecuației spațiului x=x0+vt+at^2/2 că n-aveam nicio șansă să reușim.
• s-a întâmplat că. Fantastică! O adevărată perlă. Deci, pe lângă faptul că acțiunea în sine are o cauzalitate absolut necunoscută, fiind rezultatul unui număr imposibil de controlat de interacțiuni prealabile, ideea de „întâmplat” mai introduce încă un grad de aleator, cu alte cuvinte „din motive necunoscute și cu un comportament absolut imprevizibil ….”. Nu, pur și simplu e strălucitoare expresia!
• s-a mai zis că, s-a demonstrat că etc. Doar n-o să știm toate demonstrațiile, toți autorii de maxime și aforisme etc. Oricum, și dacă ne aparține (aforismul) sau dacă demonstrația dinainte nu există, cine poate să te contrazică? Vorba asta dă greutate, subliniază importanța celor ce urmează și mai și lasă impresia că utilizatorul e serios și documentat, operând cu cărămizi conceptuale full-proof de către eminența obscură „s-a”.
• se știe că. Excelentă, din categoria „s-a demonstrat”. Îi tai interlocutorului posibilitatea să nege, „se”-ul e un personaj colectiv din categoria celor care știu și nu a plebei care e necunoscătoare de „că”. Doar n-o să zică ăla „da’ io nu știu!” rămânând forever cu eticheta de imbecil pe frunte, adică toți știu, numai el nu?
• se aude că. Deci, stai liniștit în camera ta. Dai televizorul la minim și, când frigiderul de vârsta ta, pe care n-ai avut bani să-l schimbi, se oprește cu un horcăit macabru din agitatul freonului prin serpentine, de-odată începi să auzi … Spre deosebire de schizofrenie (când vocile vorbesc numai cu tine, persoana aleasă), mai împărtășesc și alții același fenomen, auzind același lucru ca și tine. Faptul că „se aude” și nu că ți-a zis vecina Aglaia, care deja are urechea în formă de pâlnie și ochiul modelat după vizorul de la ușă, te absolvă de învinuirea cum că ai fi un colportor meschin de bârfe sau, mai rău, un inventator de meschinării. În plus, aduce și un parfum de dubiu, nu siguranța lui „se știe că”, așa că nu poți fi acuzat că transmiți informații false.
• se fură. Asta îmi aduce aminte de bancul cu neamțul, japonezul și românul închiși într-o cameră goală în care sunt numai 3 bile. Dacă întorci capul, chiar dacă ești singur pe o rază de 2-3 km, lucrurile sunt furate. Într-un moment de neatenție, când nu erai cu ochii pe ea, chiar mâna ta stângă a șterpelit ceva. Sau n-o să fie tocmai Gheorghe, cu care beau io bere în fiecare seară în colț, la bodegă… E drept că numa’ el era pe-acolo, da’ o fi intrat cineva, omul invizibil, sau o fi teleportat careva obiectu’, poți să știi? Oricum „se” externalizează cam 99% procesul. Oarecum lasă și loc de interpretarea cum că enunțătorul ar face parte și el din mulțimea „se”, dar, oricum, fiind o acțiune colectivă, „fură” își pierde din infracționalitate și e clar că unii din „se” fură un ou și alții din „se” fură un bou, o flotă, o regie, banu’ public etc. și e de la sine înțeles că, în cel mai rău dintre cazuri, dacă și eu fac parte din „se”, eu fur un ou și am dreptul să comentez!
• se face, s-a rezolvat, s-a terminat, s-au luat măsuri. Păi nu? Ce ne facem dacă nu merge până la urmă? „Se” e un paratrăsnet util, am fost mai mulți, așa că n-o să găsiți un responsabil. Pe partea ailaltă „se” mă include și pe mine. N-are importanță că eu nu fac nimic, de vreme ce s-a făcut, ce, nu pot să pun și eu de-o frunză de laur? În plus, are o maximă eleganță în evitarea concretului și a multitudinii lui de aspecte, acoperite de generalitatea verbului care urmează. „Se”-ul ăsta e esența însăși a noțiunii de delegare a responsabilității și un manager care nu știe să-l folosească cu abilitate mai bine se apucă de pescuit oceanic.

„ăștia, ăia, cineva, careva, odată, ceva, undeva, cândva, cumva”. Utilizări:

• ăștia, ăia + acțiune. „Ăștia” sunt „ăia” pe care nu putem/nu avem curajul să-i numim, la vârsta noastră am învățat că fluieratul, scăpatul de chei franceze pe jos, râșnitul de cafea în biserică nu e una dintre cele mai fericite idei și-atunci șoptim duios un „ăștia”.
• cineva/careva ar trebui să + acțiune, cineva/careva să + acțiune. Ei, asta aș defini, parafrazând o binecunoscută expresie, drept „the Romanian dream”. Subtilitatea și nivelul de abstractizare a formulei e pe cât de uimitoare, pe atât de utilă prin versatilitatea lui „cineva”. În primul rând, „cineva” e altcineva decât eu. Poate fi folosită cu succes ca să scapi de o sarcină, ca să ataci pe cineva dintr-o poziție superioară ierarhic, fără expunerea la repercusiuni, doar n-ai folosit nume… Sau la plasarea și mai sus a necesității de acțiune, undeva în limitele inaccesibile ale puterii, chiar până la ființa supremă (god). cineva = oricine, dar nu eu trebuie să-și asume responsabilitatea să… Ziua în care „cineva” va apărea de câte ori va fi de rezolvat ceva va fi ziua în care românul și-a atins idealul. Și nevasta...
• … + să facă/rezolve/miște/meargă/caute/termine, fără acuzativul aferent. Habar n-am ce ar trebui făcut, când e dead-line-ul, cum/prin ce metodă, care sunt pașii care trebuie parcurși, știu numa’ că ținta externă precisă trebuie să afle ce/cum/de ce/unde. De mâine putem să-l întrebăm dacă a terminat!

S-a mai zis că țara asta se duce de râpă, se știe că se fură, ăștia zic că se iau măsuri, dar nu se vede nimic, cineva ar trebui să facă ceva, doar se știe că dacă nimeni nu mișcă nimic n-o să se termine niciodată.

Și nu se întâmplă nimic…